Romania Report

Nu demult am vizitat Romania, timp de o saptamana, impreuna cu cativa studenti de la masterul de curatoriat in arta contemporana de la Royal College of Art's, Londra. Romania poate parea o destinatie ciudata, tinand cont ca cei mai multi se indreapta spre Berlin, Paris si New York, dar ideea acestei calatorii a fost nu sa regasim ceva familiar ci, mai curand, sa invatam cum functioneaza arta contemporana intr-un context mai putin privilegiat decat al nostru. Dictatura lui Ceausescu a avut consecinte extrem de grave in plan moral, iar asa-numita democratie care i-a succedat a lasat neatinse multe dintre structurile corupte ale vechiului regim comunist. Asta inseamna ca Romania ofera posibilitatea unui studiu interesant despre tarile care se lupta cu tranzitia ideologica; iar deschiderea Muzeului National de Arta Contemporana in fostul palat al lui Ceausescu (Casa Poporului), anuntata pentru anul viitor, reprezinta o provocare pentru curatorii si artistii straini care vor fi invitati sa lucreze aici, cu aceste structuri organizatorice. Ceea ce urmeaza este jurnalul saptamanii petrecute in Romania si descrierea dificultatilor pe care le-am intampinat, incercand sa intelegem cum functioneaza arta contemporana in aceasta tara.
Luni 2 iunie
Zburam cu un mic avion cu elice spre Iasi, un centru universitar izolat din nord-estul tarii. Vrem sa vedem Bienala de Arta Contemporana Periferic, editia a sasea, numita "Colturi Profetice". Evenimentul nu are inca un impact asupra lumii artistice internationale, dar anul acesta organizator este un curator strain, independent - Anders Kreuger din Stockholm - si s-ar putea ca lucrurile sa inceapa sa se schimbe. Calatoria cu taxiul prin oras este o alegorie a ceea ce va urma: soferul goneste în zig-zag pentru a ocoli gropile, carutele si cainii vagabonzi. Orasul, un amestec de blocuri comuniste, biserici medievale si magazine prafuite de prin anii '70, nu e o metropola. Cum sa inserezi o bienala de arta contemporana intr-un asemenea context?
Marti 3 iunie
Stabilim ca o bienala este orice expozitie colectiva care se desfasoara in mai multe locuri dintr-un oras, de obicei pentru a constientiza potentialul orasului respectiv. Bienala de la Iasi se desfasoara in Palatul Culturii ( o cladire imensa de secol XIX ce adaposteste patru muzee) si in vechile bai turcesti, azi parasite, dar pare ca se adreseaza mai curand localnicilor - familiarizandu-i pe acestia cu arta internationala - decat prezentand strainilor imaginea orasului.

O data cu titlul - "Colturi Profetice", Anders Kreuger a ales viitorul drept tema a Bienalei. El descrie elocvent pertinenta acestui concept pentru contextul de aici: fara a concepe viitorul ca pe o utopie indepartata - viitorul comunist era un proiect la care se lucra oricum mereu, dar care nu se implinea niciodata - Kreuger intelege viitorul ca fiind recurent. Cu alte cuvinte, viitorul inseamna o continuitate cu variatii, nu o ruptura radicala. Acuitatea acestei idei aveam sa o simtim peste cateva zile, atunci cand ne-am inalnit cu artistii si curatorii din Bucuresti.

Desi poetica premisei lui Kreuger este impecabila conceptual, Bienala este mai curand invizibila decat spectaculara. Acest fapt se potriveste insa situatiei de aici (fara a mai aminti bugetul de doar 60000 de Euro), pentru ca arta este eclipsata de spatiile ostentative care o adapostesc. Cladirea de trei etaje a Palatului Culturii este un amestec imens si incoerent de piese etnografice, pictura romaneasca si realizari ingineresti timpurii, in timp ce Baia Turceasca are aerul melancolic si romantic al tuturor ruinelor vechi. Peretii care se naruie si bazinele dezafectate ale Baii sunt chiar mai captivante decat arta: filmul video al lui Jao Penalva si picturile Ninei Roos sunt inghitite de spatiu, dar filmul lui Pavel Braila cu trenurile de noapte rezista, la fel si "Shop"-ul grupului N55, instalat in cabinele de schimb.

Seara ne-am intalnit cu studentii de la Universitatea de Arta care au ajutat la organizare si abia acum am inteles semnificatia Bienalei. Pentru ca sistemul de educatie artistica s-a schimbat foarte putin fata de cel din timpul dictaturii, acesti studenti ambitiosi stiu foarte putin despre ce se intampla pe scena artistica internationala si nu isi permit sa calatoreasca in strainatate. Pictura continua sa fie medium-ul dominant, astfel incat cei care vor sa faca video, instalatii si performance trebuie sa invete singuri. Cand am vazut a doua zi o selectie a lucrarilor lor video si de animatie, lipsa acestui dialog a devenit si mai pregnanta.

Miercuri 4 iunie
Matei Bejenaru, organizatorul Bienalei, ne prezinta un studiu despre arta romaneasca contemporana, incepand de la caderea regimului comunist. Personaj charismatic si energic, el ne povesteste despre primul val al artei romanesti de dupa 1989 - desenele lui Dan Perjovschi si instalatiile ironice ale grupului subREAL - si despre lucrarile mai putin politizate, mai subiective, ale generatiei imediat urmatoare. Bejenaru este si artist, lucrarile sale fiind aproape o forma de activism social, desi, in mod ciudat, el pare ca refuza plasarea lucrarilor sale intr-un context teoretic atat de restrans. Dincolo de aceasta, Bejenaru este un mare organizator si, evident, motorul principal din spatele Bienalei.

Ne intoarcem in capitala si prindem un vernisaj la Galeria Noua, din centrul orasului.

Joi 5 iunie
Irina Cios este directorul hotarat si eficient al Centrului International de Arta Contemporana (ICCA), fostul Centru Soros. George Soros, insa, a intrerupt anul trecut finantarea centrului, obligand ICCA sa treaca de la luxul bugetului regulat si al independentei politice la o situatie in care pentru fiecare proiect trebuie gasite fonduri ("sunset's programme"). Irina ne explica dificultatile pe care le intampina lucrand in acest sistem. Ministerul Culturii dirijeaza toate fondurile catre noul muzeu de la Casa Poporului, iar ceea ce ramane se cheltuie pe CD-ROM-uri despre arta populara din Transilvania.

Dupa-amiaza vizitam atelierul Liei Perjovschi, care ne arata o pespectiva radical diferita. Lia a inceput sa faca performance in anii '80, dar abia dupa deschiderea tarii catre Occident in anii 1990 a aflat ca performance-arta avea deja o lunga istorie. Furia si frustrarea in fata acestei situatii au determinat-o sa faca cercetari inversunate. A inceput sa creeze o arhiva cu informatii despre terminologia si institutiile artistice, despre instalatii si performance, si sa le raspandeasca intr-un mic ziar numit Zoom. Treptat, acest ziar a devenit propriul sau proiect artistic, dar apelul educational si politic a ramas la fel de actual ca si la inceput.
Lia se opune vehement instalarii noului Muzeu de Arta Contemporana in palatul lui Ceausescu, pentru ca in aceasta cladire se afla si Parlamentul si, in consecinta, este un loc prea incarcat si compromitator. In plus, este nevoie de 12 milioane de dolari pentru a transforma palatul cu stucaturi baroce intr-un "white cube", cand ar fi mult mai ieftin sa se construiasca ceva nou, de la zero. Pentru ca se opun atat de transant acestui spatiu, Lia si Dan se autodefinesc "Dizzydents": ei sunt dizidenti, dar nu mai au un adversar clar identificabil, asa cum era regimul comunist. Pentru mine, acest epitet este elocvent, cu aceasta lipsa a unei tinte precise ne confruntam toti in Occident: lumea artei este conditionata de sponsorizarile marilor corporatii si de fondurile guvernamentale, de ierarhii, favoritisme si retele. Nu exista o optiune buna sau rea, ci o multitudine de pozitii si compromisuri, care trebuie constant renegociate si repuse in discutie. O pozitie de outsider duce la scindare si impiedica mersul firesc al lucrurilor.

Lia ne duce sa vedem cele mai bune, dar si cele mai proaste galerii din Bucuresti ale Uniunii Artistilor Plastici. Si ea este membra a Uniunii - aceasta fiind singura posibilitate de a avea un atelier - dar pare o nebunie faptul ca face parte din aceasta organizatie, plina de acuarelisti de naturi moarte kitsch. Cel mai "bun" spatiu din capitala, Galeria Simeza, este alcatuit din doua camere jalnice, murdare, si trebuie sa astepti doi - trei ani pana sa poti expune o saptamana in aceste conditii mizerabile. Spatiul cel mai prost se afla in apropiere: Galeria Orizont, aparent mai mare si mai luminoasa, dar in care se intra trecand printr-un magazin unde se vand tot felul de fleacuri, vase si picturi ingrozitoare ("visa accepted"!).

Vineri 6 iunie
Astazi vizitam doua institutii apartinand Ministerului Culturii: Artexpo si Kalinderu Media Lab. Ajungem mai intai la Artexpo si ne intalnim cu Mihnea Mircan, curator asistent, un tanar inteligent de vreo 20 de ani si ceva, cu o engleza perfecta dar cu o pespectiva confuza asupra intregii situatii. Ni se permite apoi sa ne intalnim cu directorul, Mihai Oroveanu, (despre care Lia ne povestise cu o zi inainte). Urcam spre biroul sau, o fosta colectie personala de fotografii vechi, cu Bucurestiul de altadata. Mihai este un tip vanjos: un amestec de jucator de rugby, aruncator de ciocan si parasutist, care colectioneaza tunuri - "cannons" (de artilerie, nu aparate foto). In timpul regimului Ceausescu a fost fotograf, dar din 1990 a fost propulsat intr-o pozitie mult mai importanta, datorita relatiilor sale de prietenie, atat cu artistii cat si cu politicienii.

Imbracat cu o jacheta Beuysiana de camuflaj si fumand in continuu, Mihai Oroveanu nu pare sa fie un individ al carui nou muzeu de 16000 m2 va fi deschis anul viitor. Este ambiguu in ceea ce priveste politica de achizitii, folosirea spatiilor, tipul de expunere a lucrarilor (show-uri temporare sau colectie permanenta? ordonare tematica sau cronologica? - totul este posibil) si costul biletului de acces ("nu ne-am gandit la asta inca"). Politica de achizitii nu prevesteste nimic bun, de vreme ce este controlata de vechii nostri prieteni, Ministerul Culturii si Uniunea Artistilor Plastici.

Suntem si mai surprinsi cand vedem spatiul de la Artexpo: in locul unei galerii de arta contemporana, o sala de expozitii ai carei pereti nu au mai fost renovati din timpul dictaturii, fiind acoperiti si acum cu o panza de sac maronie, plina de "cicatrici". Ultimele incaperi sunt decorate cu portrete ale lui Ceausescu (exista peste 2400 in colectia Artexpo). Ridicole si megalomane, aceste portrete in spiritul realismului socialist sunt hilare si dezgustatoare, dar mult mai interesante decat imensele picturi abstracte achizitionate pentru muzeu. Acestea din urma stau asezate gramada in teancuri de cate zece, iar Mihai le frunzareste ca pe postere intr-un magazin, fara manusi.
Ajungem apoi la Casa Poporului. Cladirea este uriasa - a doua din lume ca suprafata - si se ridica pe varful unei movile de pamant, arsa de soare. Are atat de multe etaje si colonade incat nu poti sa o cuprinzi in intregime cu privirea. Fatada adaposteste Parlamentul, iar in partea opusa - in aripa de est - se afla noul muzeu. Cu un termen care expira in Octombrie, ne asteptam ca lucrarile sa fie încheiate, dar cladirea este inca in santier. Desi fuseseram avertizati ca se intra mai greu din cauza securitatii, nici unul dintre noi nu a trebuit sa se inregistreze sau sa-si puna casca de protectie. In schimb alunecam pe ciment ud si esafodaje inalte, taindu-ni-se respiratia in fata dimensiunilor spatiului deschis pe trei nivele, intrebandu-ne ce arta s-ar putea sustine in asemenea conditii.

Dupa ce luam pranzul, reflectam asupra lucrurilor neobisnuite pe care le-am vazut. Ajungem la concluzia ca, desi Mihai Oroveanu pare sa aiba o viziune confuza asupra viitorului muzeu, el este totusi singurul care poate sa administreze in mod credibil acest proiect. Asta pentru ca este un birocrat, pregatit sa colaboreze cu guvernul (si sa mearga la vanatoare impreuna cu primul ministru), pentru a obtine finantarile necesare. Banuim ca si ambiguitatea sa in ceea ce priveste spatiul este, in parte, intentionata, tocmai pentru a nu periclita finalizarea lucrarilor.
Ne intoarcem la Kalinderu Media Lab, cealalta jumatate a Artexpo. Dupa galeriile Uniunii, acest spatiu arata, linistitor, ca cele din Vest: filme video si fotografii de tineri artisti romani, instalate intr-o frumoasa cladire de secol XIX. Dar la o privire mai atenta, instalatia ar putea provoca hernie artistilor si curatorilor din Vest: fotografiile sunt indoite, filmele video sunt proiectate pe pereti acoperiti cu coji de banda adeziva si, deseori, nici nu se pot vedea, pentru ca Kalinderu Media Lab nu-si permite sa cumpere o draperie neagra.
Intamplarile de peste zi ma lasa cu un sentiment de nauceala, mai curand pur si simplu "dizzy"decat "Dizzydent". E usor sa simpatizezi cu "Dizzydentii" Perjovschi de vreme ce, dupa standardele occidentale, situatia este "fucked up in the extreme": Ministrul Culturii detine monopolul asupra fondurilor si le cheltuieste pentru un muzeu extravagant si supradimensionat, al carui director nu are nici macar o viziune clara. Pe de alta parte, situatia este atat de proasta incat, pentru a obtine orice dialog international, un spatiu major este esential. Refuzand colaborarea cu Muzeul pe termen scurt poate produce mai mult rau decat bine. In final, sotii Perjovschi si echipa noului muzeu au acelasi vis - o galerie profesionista, un cub alb deplin functional, in Bucuresti - dar realizabil in moduri diferite. De fapt, schimbarea trebuie sa se produca la nivelul educatiei si informatiei, de aceea arhiva Liei si Bienala "Periferic" de la Iasi sunt atat de importante. Pana cand se va schimba sistemul educational din academiile de arta, generatia viitoare va continua sa inteleaga numai foarte lent ca abilitatea de a modela viitorul sta in propria ei putere si ingenuitate.
Post-scriptum
Dupa Bucuresti am mers la Bienala de la Venetia, unde am vazut si pavilionul Romaniei cu lucrarea new media a lui Calin Man. Aceasta pare o alegere enigmatica - nu pentru ca lasa impresia ca Romania este o tara bogata, ci pentru ca nu pare sa spuna nimic despre situatia culturala de aici - desi, poate chiar aceasta a fost intentia. Contributia de neuitat a lui Calin Man a fost o lucrare de arta digitala, care putea veni de oriunde, iar expunerea a fost o sansa risipita. Daca guvernul roman ar putea sa accepte ca arta cea mai interesanta a unei natiuni se naste din mai multe minti inventive lucrand cu mijloace mai putin extravagante, ar realiza ca sta pe o mina de aur.

Claire Bishop

Deputy Head of Department - MA Curating Contemporary Art

Royal College of Art, London