1. Care a fost bugetul expoziţiei Low Budget Monuments şi cine a asigurat finanţarea? Ce norme legale trebuie respectate pentru producţia expoziţiei? Există costuri care nu sunt eligibile prin finanţarea de stat? Dacă da, cum au fost acoperite?

2. Artiştii participanţi, curatorul şi comisarul expoziţiei primesc onorarii de la Ministerul Culturii pentru realizarea proiectului? Dacă da, ce procent din bugetul total reprezintă acestea?

3. Cum aţi colaborat cu Ministerul Culturii? Dar cu Institutul Cultural Român din Veneţia?

1. Bugetul primit este de 280.500 RON, urmînd ca pînă la sfîrşitul lunii noiembrie să se mai deconteze drumuri şi diurne pentru programul de operatori de pavilion, care durează pînă la sfîrşitul Bienalei, ediţia din acest an fiind cea mai lungă de pînă acum.
Imediat după cîştigarea concursului, am elaborat bugetul expoziţiei, structurat pe categorii de buget în funcţie de necesităţile expoziţiei, fie că acestea se regăseau sau nu în cele acceptate de Minister. Am pornit deci de la o situaţie reală, pe care am apărat-o cît de mult am putut, nefiind dispuşi să tăiem nimic.
Aşa s-a ajuns, în urma unei serii de negocieri cu departamentele financiar şi juridic ale Ministerului Culturii (şi avînd susţinerea Monicăi Morariu şi acceptul final al lui Virgil Niţulescu de la Minister), la contractul de drept de autor.

Aş spune că sînt două lucruri noi şi bune pe care le-am adus ca posibile schimbări în structura organizării pavilionului românesc la Bienală:
a) în mod „tradiţional“, la concurs candidează curatorul, el semnează apoi contractul cu Ministerul, asta fiind o primă capcană, să-i zicem aşa, căci următorul pas e negocierea bugetului, care durează şi e extenuantă. Te lupţi practic cu un set de reguli interne ale Ministerului, pe care nu le cunoşti şi care, cîteodată, sînt foarte departe de nevoile expoziţiei. Curatorul, responsabil mai degrabă pentru coerenţa conceptuală a expoziţiei şi pentru felul în care aşază artiştii într-un context de gîndire bine articulat, se trezeşte astfel într-o situaţie care nu-i aparţine, chiar dacă el este de multe ori şi managerul propriului proiect (în cazul nostru, Mihnea Mircan venea cu experienţa curatorului de muzeu).
Organizarea şi administrarea efectivă a expoziţiei (şi aici vorbim despre foarte multe lucruri, de la transportul lucrărilor şi echipa care renovează sala, strîngerea gunoiului etc., pînă la producţia lucrărilor, a invitaţiilor şi publicaţiei etc.) sînt atribuţiile comisarului şi ale echipei sale. Aşa cum am spus deja, chiar şi numai negocierea cu Ministerul pentru buget şi modalitatea de lucru cu aceşti bani sînt un proces cronofag, pe care tot comisarul ar trebui să-l ducă, în mare parte.

Faptul că propunerea a fost facută de Plan B – o instituţie de producţie –, cred că e un precedent bun, atît timp cît o expoziţie e mai mult decît un concept cu lucrări bune: e o structură, un cadru, care, dacă-i setat prost din punct de vedere administrativ, va compromite proiectul iniţial.
Din păcate, de prea multe ori capacitatea de organizare şi instalare a show-ului pare a nu fi fost avută în vedere la jurizare, ajungîndu-se astfel ca un concept interesant să se transforme într-o expoziţie care şchiopătează…
b) Fiind o expoziţie într-un oraş turistic în care te mişti greu (pe apă) şi nu găseşti mai nimic din cele necesare construcţiei expoziţiei, libertatea de a-ţi organiza propriul buget e esenţială. Clasicele proceduri birocratice încetinesc şi complică pînă la exasperare organizarea expoziţiei, obligîndu-te să modifici şi să tai din proiect pînă la a nu-l mai recunoaşte ca al tău. Din nou, sînt convins că în faza de proiect multe dintre pavilioanele României au fost mai bune şi mai incitante (poate şi al nostru…), pierzîndu-şi energia în hăţişul instituţionalizat al organizării; de aceea am negociat cu Ministerul un contract care să ne permită să relaţionăm banii primiţi cu nevoile proiectului, nu cu regulile birocraţiei autohtone, care oricum nu a integrat încă suficient nevoile reale ale unui show de artă contemporană (astfel, cîteodată, trebuie să numeşti altfel categorii de buget absolut necesare expoziţiei, din cauză că nu se pupă cu cele acceptate/omologate de Minister).
Aşa s-a ajuns la contractul de drept de autor, care înseamnă că Ministerul a cumpărat de la Fundaţia Plan B un bun cultural – conceptul expoziţiei.

Cele bune, în acest caz, sînt că am putut lucra cum am dorit, angajînd cea mai convenabilă echipă de muncitori, că am putut angaja contracte în Veneţia, am tipărit publicaţia la Amsterdam etc., evitînd vechea poveste cu materialele cumpărate şi transportate din România la Veneţia, adus muncitori români etc., toate lucrurile care au înghiţit o grămada de bani, nervi şi energie la ediţiile anterioare.
Cele rele sînt impozitul pe care fundaţia îl plăteşte pentru banii primiţi, volumul mare de contabilitate transferat fundaţiei şi, în cazul specific al Fundaţiei Plan B, faptul că odată cu încasarea bugetului am depăşit pragul admis de 35.000 euro, devenind plătitori de TVA. Una peste alta, cred că libertatea de a lucra cu bugetul oferită de acest tip de contract merită păstrată şi de cei care vor organiza pe viitor expoziţia din pavilion. A fost greu să-i facem pe cei de la departamentele financiar şi juridic ale Ministerului să înţeleagă că plătesc mulţi bani pentru a cumpăra un concept de expoziţie, şi nu nişte obiecte fizice, palpabile. Dar am reuşit, şi asta pare să fie al treilea lucru cîştigat.

2. Deocamdată nu am plătit onorarii artiştilor, curatorului şi celor care au constituit nucleul de organizare, incluzînd comisarul şi vicecomisarul. Dacă la final, după strînsul expoziţiei şi transportul lucrărilor înapoi (după experienţa instalării expoziţiei aş zice că strînsul ei poate aduce surprize şi costuri neprevăzute), vor ramîne bani, vom plăti participanţii. A fost o înţelegere comună, luată de la bun început, să nu emitem pretenţii în acest sens, chiar dacă e firesc ca munca fiecăruia să fie platită corespunzator reprezentativităţii contextului în care ne aflăm.
Au fost însă bine plătiţi colaboratorii – de exemplu cei care au scris pentru publicaţia pavilionului, ce cuprinde texte noi, gîndite special pentru acest context.

3. În linii mari, ne-am înţeles bine cu amîndoua instituţiile; problema e că Ministerul şi ICR-ul nu au un protocol care să constituie terenul stabil pentru cei care organizează expoziţia la Veneţia, iar asta se simte…
De fapt, în toată această chestiune sînt implicate patru instituţii care nu prea au nimic în comun şi care sînt gata să-şi atribuie sau decline aleatoriu atribuţii în ceea ce priveşte expoziţia şi pavilionul. Ministerul Culturii este finanţatorul, dar pavilionul aparţine Ministerului Afacerilor Externe, ICR Venetia este administratorul lui la faţa locului, dar directorul ICR Veneţia este numit prin tradiţie de către Academia Română…, şi aceste instituţii nu se pupă întotdeauna…

Mihai Pop