Ca un tort cu prea multa frisca si bomboane colorate mi-a parut expozitia "When love turns to poison" de la centrul cultural Bethanien. Dar interesanta pentru mine nu a fost in primul rand expozitia in sine, ci evenimentul carnavalesc caruia i-a dat prilej si mai ales oamenii care au populat-o, adunati ca niste copii curiosi si pofticiosi, in jurul unui nou deliciu berlinez.
Subcultura canonizata, normata si rasfatata a clubber-ilor pasionati ce cuceresc in Berlin orice eveniment care le este afin, este de foarte multe ori pentru mine un spectacol estetic cu mult mai atragator decat arta sofisticata, elitista, sterilizata ce se celebreaza cu parcimonie pe un podium oficial. Nu ma refer aici la calitatea lucrarilor in sine, ci la happeningul social caruia ii dau nastere.
In astfel de ocazii "Gesamtkunstwerkul" se traduce printr-o punere in scena. Elocventa sa se vrea exhaustiva: lucrarile de arta sunt instalate comfortabil in club, DJ-ii asortati sunt alarmati degraba, un performance se produce ad hoc, VJ-ul isi afiseaza pe pereti ultimele lucrari video, un bar este improvizat in garderoba si spiritele se pot desfasura liber, pe toate planurile, intr-un party cultural.
O anumita excentricitate periata insoteste acum asemenea evenimente. Ea marturiseste despre iesirea la suprafata a unei initiale traditii underground si instalarea ei comfortabila in fotolii de plus. In decorul industrial al petrecerilor ilegale tehno de la sfarsitul anilor '80, inceputul anilor '90 fabrici vechi, buncare, case parasite, hale sterpe, se creau halucinogene, se experimentau virtutile lor si se inventa o noua arta pentru o noua dimensiune chimica, o arta vizuala si auditiva ce se nastea progresiv din ultimele inovatii tehnice aduse de computer.
Subcultura efervescenta, militanta, a buncarului rave s-a prelungit acum intr-o club-cultura pe care Berlinul o stapaneste cu suveranitatea initiatorului. Constient ca este produsul unei traditii ce si-a afirmat legitimitatea - clubber-ul o savureaza, intr-un lounge luxos, efeminat. Excentricitatea este o placere, decadenta este usor plictisitoare iar autoinscenarea este un joc pasionant.
O noua generatie de clubber-i, care nu a trait anii rave-ului underground, aduce in aceasta scena, printr-un salt inapoi, elemente ce apartin de estetica pop. Expozitia "When Love Turns to Poison" flirteaza cu o reprezentare tarzie a ceea ce ar fi putut fi lumea pop. Nu este o reluare critica, nu este nici macar o inscenare analitica, ci este asumarea constienta a unui stereotip si redarea lui sub forma de ceea ce s-ar putea numi life-style-pop. Artistii se joaca cuminti in perimetrul pe care si l-au ales de la inceput. Abordeaza intr-un stil ce se vrea rebel, obraznic, explicit sexualitatea, subconstientul,fantasme colective sau individuale, tabu-uri culturale si sociale, istoria artei. Fidelitatea fata de ei insisi si "temele" propuse aluneca in conformism si narcisism. La prima privire lucrarile par ca insceneaza o candoare perversa, la a doua privire perversitatea devine candida, cuminte.
In brosura de prezentare a expozitiei suntem informati ca proiectul curatorial porneste de la un desen de Frank Gaard, in care s-ar regasi concentrate conceptele unei pozitionari estetice pe care expozitia isi propune sa ne-o prezinte prin totalitatea lucrarilor. Pe suprafata micului desen de Frank Gaard gasim, azvarlite nemestecat, tot felul de fragmente. Simtomatic pentru o teama de confuzie, promiscuitate, de gol ideatic, aceste fragmente pretentioase, sunt menite (pentru a-si auto-acorda o legitimitate) sa ne faca sa presupunem, existenta unei conceptualizari cuprinzatoare in subtext. O pereche de chiloti pe care este insemnat numele Victorine Meurent (modelul preferat al lui Manet), cateva portrete-schita indecise, cuvantul "dream" si dictonul "When Love Turns to Poison", se nimeresc toate pe acest teritoriu plastic, se amesteca intre ele, si uita despre ce trebiue sa ne povesteasca. Intreaga expozitie pare un puzzle incurcat, in care fragmente reziduale se joaca de-a ambiguitatea, se prefac ca stiu mai multe decat spun, si isi rad de noi daca ne batem capul sa le abordam cu seriozitatea pe care ne-o pretind tot ele. Personajele lui Stu Mead sau Francoise Cactus, fotografiile lui Thomas Hauser, ne ofera un rasfat pop, o pornografie sagalnica, cu meritul de a se lua in serios doar pe jumatate. Un kitsch mai sofisticat, auto-constient, perspicace, o viziune mai cuprinzatoare conceptual, cu o logica constructiva inventiva, respira din picturile lui Beth Love. In fata lor poti sa te opresti ca pe un teritoriu ce isi apara singur granitele, fara a avea nevoie de obladuirea acoperisului curatorial.
Expozitia ar fi ramas pentru mine un colaj sterp, nedefinit, daca nu ar fi fost incendiata de petrecerea care a reusit sa-i afirme intentia. Parcurgerea expozitiei s-a dovedit a fi o misiune anevoioasa nu atat din cauza artificialitatii ei turnata in aceleasi sabloane, ci mai curand pentru ca nu ma puteam sustrage trip-ului vizual pe care il ofereau, cu opulenta, hoardele de vizitatori, veniti sa o verniseze. Caledoscopia vizuala functiona pe doua sraturi suprapuse: lucrarile si oamenii-instalatie, ca o proiectie tri-dimensionala a lucrarilor, ce le intensificau continutul si le dadeau o expresie convingatoare. Frapant era faptul ca aceeasi stimuli vizuali ramaneau ineficienti tinutuiti pe pereti si respirau, vital, din personajele costumate.
Aceeasi pasiune pentru fragment, aceeasi nevoie de a cita, aceleasi culori sintetice, acelasi tip de umor si frenezie aiuritoare, compun estetic o atitudine si ii delimiteaza teritoriul. O burghezie indopata cu ciocolata, rebela, cosmopolita, cu capul in nori, imbraca un dulap intreg burdusit cu carpe colorate si rochii inflorate dintr-o lume hippy devenita hype, sau uniforme de femeie de serviciu dintr-un spital socialist si esarfe din matase aurie a la Marlene Dietrich, sau isi taie ciorapii cu foarfeca si lipesc un petic fosforescent pe deasupra, sau asorteaza traininguri din plastic cu pantofi cu tocul cui, fuste scurte cu buline si camasi in dungi, blanuri de antilopa cu blanuri de zebra, sortul bunicii si botinele ei de iarna imblanite cu un tricou tehno sau un furou de matase cu paiete si, inainte de a iesi din casa, isi indeasa, cu un zambet pervers, ursuletii de plus prin buzunare. Scena este strabatuta electric si eclectic de muzica lui DJ Cobra Killer - o silueta alongata cu parul albastru. Preferinta sa sunt piese din aceeasi ani '60-'70, pe care le compune cu beat contemporan.
Revival-ul elementelor pop din anii '50 si a celor hippy din '60-'70 practicat in arta, muzica si stil vestimentar ofera siguranta unui pattern acceptat si normat si libertatea de a-l reinterpreta in infinite variatii. Ca un DJ autoreferential fiecare isi remixeaza substanta culturala de care dispune intr-un experiment personal. Copiii nazdravani ignora ideea de drept auctorial, cultural; isi iau din cufarul cu vechituri ale secolului 20 ceea ce straluceste mai tare si mesteresc mix-ul pe care se danseaza cel mai bine.
*Jubber Bubber este termenul pe care prietenii mei il folosesc pentru a descrie acest fenomen si stilul pe care l-a generat.
Marta Jecu
|
|
|
|
|
||||||||||||||||||||
|
|
|
|
|
||||||||||||||||||||
|
|
|
|
|
||||||||||||||||||||
|
|
|
||||||||||||||||||||||
|
|
|
||||||||||||||||||||||
|
|
|
||||||||||||||||||||||
|
|
|
|
|
||||||||||||||||||||
|
|
|
|
|
||||||||||||||||||||
|
|
|
|
|
||||||||||||||||||||
|
|
|
||||||||||||||||||||||
|
|
|
||||||||||||||||||||||
|
|
|
||||||||||||||||||||||
| |
|
|
|
|
|||||||||||||||||||
|
|
|
|
|
||||||||||||||||||||
| |
|
|
|||||||||||||||||||||
|
|
|
||||||||||||||||||||||
| |
|
||||||||||||||||||||||
|
|
|
|
|||||||||||||||||||||
|
|
|
||||||||||||||||||||||
|
|
|
|
|
||||||||||||||||||||
|
|
|
||||||||||||||||||||||
|
|
|
|
|
||||||||||||||||||||
| |
|
|
|||||||||||||||||||||
| |
|
||||||||||||||||||||||
|
|
|
||||||||||||||||||||||
|
|
|
||||||||||||||||||||||
|
|
|
|
|||||||||||||||||||||
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|