"Don't be such a fetish-east!" Impotriva notiunii unei "noi culturi post-socialiste"

Nebojsa Jovanovic

Subiectul acestui numar din Springerin, "Diadochic Culture" introduce cu adevarat o perspectiva originala in corespondenta infinita dintre Euro-Vest si Euro-Est in domeniul artei contemporane, sau chiar, mai general (si mai pretentios) vorbind, in sferele lor culturale? Scurtul anunt despre numarul de primavara din Springerin, care a functionat si ca o invitatie pentru colaboratorii revistei de a scrie despre acest subiect subliniaza cateva notiuni curioase care fac conceptul "unei noi culturi diadohice" foarte problematic.

Cultura diadohica? - "In partile acum independente ale fostelor blocuri de putere, s-a cristalizat o noua constiinta de sine culturala, ne-observata de industria artistica, care este prea ocupata sa alerge de la un targ de arta la altul. Asa este cazul in special in sferele geografice care au fost multa vreme sub influenta fostei Uniuni Sovietice. Aici, un nou tip de sensibilitate culturala s-a dezvoltat, care nu mai poate fi descrisa adecvat in categoriile post-colonialului. Primul numar din 2004 aduce impreuna imagini si voci dintr-o cultura post-comunista, neo-diadohica".

Voi incepe prin a ma referi la cateva puncte din textul de mai sus. Mai intai, el contine cateva nepotriviri ciudate. De ce "fostele blocuri de putere"? Pluralul nu poate sa insemne decat ca avem de-a face si cu NATO si cu Pactul de la Varsovia, dar restul textului vorbeste ca si cum ne-am referi exclusiv la fostul bloc de putere estic. Mai departe, despre care "parti acum independente" vorbim? Daca vorbim despre state, atunci ar trebui sa ne amintim ca, in chiar timpul diviziunii bi-polare a Razboiului Rece, partile constitutive ale blocurilor de putere erau deja natiuni-state independente - e de ajuns sa ne uitam la structura NATO de azi pentru a avea confirmarea acestui fapt destul de evident. Pe de alta parte, avem conceptul ambiguu de "sfere geografice care au fost multa vreme sub influenta fostei Uniuni Sovietice" (de ce acest "fosta" redundant? De vreme ce URSS nu mai exista, ar fi de ajuns sa spunem simplu "Uniunea Sovietica"); ne referim numai la fostele republici sovietice? - daca nu, atunci trebuie clarificat ce fel de influenta avem in minte. Desigur, castigarea independentei statale este cu greu experienta post-socialista paradigmatica: sunt experientele Ungariei, Bulgariei, Poloniei sau - pentru a lua cazul opus, care arata de asemenea ca independenta nu este in mod necesar un efect al faramitarii regimurilor foste socialiste - a RDG mai putin reprezentative decat, de exemplu, acelea ale Republicii Cehe si a Slovaciei? Caci, daca independenta politica este o conditie sine qua non a "unui nou tip de sensibilitate culturala", atunci experienta poloneza sau ungara ar trebui plasate in afara campului unei pretinse noi culturi post-socialiste "diadohice". Totusi, daca se presupune ca trebuie sa vorbim exclusiv despre noile state independente, este evident ca, de exemplu, Letonia, Lituania si Estonia nu impartasesc aceeasi experienta ca si Croatia, Slovenia sau Bosnia-Herzegovina, tot asa cum URSS si Cehoslovacia nu s-au spart in acelasi fel. Microcosmosul statelor post-iugoslave este un exemplu convingator: desi parti ale aceluiasi stat socialist, caile post-socialiste urmate de Croatia si Kosovo, de exemplu, au fost ireductibil diferite, asa cum experienta Sloveniei a fost cu greu similara celei a Bosniei si Hertegovinei. Rezumand, varietatea bogata si diversa a experientelor politice dupa caderea socialismului in Estul Europei anuleaza posibilitatea introducerii oricarei idei fortate a unei experiente post-socialiste unificate. Data fiind miriada fenomenelor politice si economice diferite si adesea reciproc contradictorii in Euro-Est, este imposibil sa asteptam lansarea "unei noi constiinte de sine culturale" sau "o cultura post-comunista (sic!), neo-diadohica". Chiar inventia acestei noi pretinse mode culturale spune putin, daca nu chiar nimic, despre realitatile post-socialiste ale Europei; mai presus de toate, arata ca Euro-Vestul este inca destul de inclinat spre a elabora noi conceptualizari ale Euro-Estului. Pare ca istoria unei noi sensibilitati culturale este pe cale sa inlocuiasca naratiunea anterioara predominanta care descria relatia dintre Euro-Est si Euro-Vest: si anume naratiunea tranzitiei. Potrivit acestei conceptualizari, care si-a atins apogeul in discursul cvasi-stiintific al tranzitologiei si consolidologiei, Euro-Estul a trebuit sa sufere un proces de tranzitie, primind incarcatura gata impachetata a democratiei vestice si a ideologiei capitaliste. Nu mai e nevoie sa spunem, principala problema cu tranzitologia se afla exact in notiunea dogmatica conform careia democratia liberala si capitalismul sunt singurul leac pentru bolile post-socialiste. Principala critica la adresa tranzitologiei poate fi astfel formulata dupa cum urmeaza: nu este tranzitologia o re-prelucrare a vechii prejudecati a suprematiei Vestului asupra Estului/Orientului/Lumii a Treia etc.?; sau, in termeni psihanalitici, un cadru mai ales fantasmal introducand o prapastie intre sine si Celalalt - prapastie ce nu poate fi niciodata traversata? Se presupune ca Celalalt sa inceapa o miscare tinzand catre Vest, dar armonia perfecta nu poate fi niciodata atinsa - o distanta asimptotica va ramane intotdeauna. O citire mai radicala ar trebui sa sublinieze ca distanta de la Est conteaza doar ca o acoperire fantasmala pentru distantele, barierele si intarzierile care caracterizeaza Vestul insusi, revelandu-l astfel pe acesta ca fiind nu coerent si lipsit de orice antagonisme, ci un sistem heterogen si inconsistent.

Conceptul unei noi culturi post-socialiste ar trebui inteles in acelasi cadru fantasmal, dar cu o noua intoarcere la continutul fantasmei: in aceasta noua fantasma, Euro-Estul a fost transformat din obiectul ce trebuie cultivat si innobilat de catre ordinea democratica vestica in lacanianul "obiect presupus a sti" (sau, referindu-ne la notiunea "unei noi sensibilitati" - "obiectul presupus a simti"). In timp ce cadrul fantasmal al tranzitologiei a incercat sa mentina iluzia Vestului despre sine ca terenul stabil pe care Estul sa calce dupa calatoria sa zbuciumata prin tranzitia post-socialista, noua fantasma a unei sensibilitati culturale post-socialiste introduce o doza de auto-criticism insipid; Euro-Vestul, i.e. lumea sa artistica, a devenit complet ignorant si auto-indulgent, decadent si ocupandu-se cu spectacole artistice generoase - "prea obosit sa alerge de la un targ de arta la altul" - derivand evidente placeri narcisiste dintr-un astfel de auto-criticism temperat. Euro-Estul, pe de alta parte, detine cheile cunoasterii secrete intrupate intr-o noua sensibilitate volatila care poate fi folosita ca panaceu pentru durerile artistice Euro-Vestice. In mod natural, noi practici si initiative artistice, noi abordari si tratari inventive pot fi urmarite si gasite in Euro-Est - dar nu sunt ele de gasit si altundeva ca trasaturi ale artei insasi, si nu ca o posesiune exclusiva a artei Euro-Estului? Totusi, aici aceasta noua sensibilitate culturala este prezentata ca principala calitate a Euro-Est-ului, datorita structurii fetisiste a acestei fantasme: "Stiu foarte bine (ca este doar un pantof obisnuit), dar cu toate astea (cred ca este ceva mai mult decat atat - este cheia multumirii erotice, este obiectul real al investitiei mele libidinale)." Ori, in cazul nostru concret, cu totii stim foarte bine ca lumea artistica din Euro-Est este intr-o stare mult mai putin de invidiat decat cea vestica; ca experientele post-socialiste au fost orice, numai benefice nu, artei in tarile post-socialiste. Prin urmare, stim foarte bine ca starea lucrurilor in domeniile culturale in Euro-Est s-ar putea sa nu fie mai buna, daca nu cumva e chiar mai rea, decat in Euro-Vest, dar ceea ce pot spicui din toata aceasta insuficienta nu este nimic care sa tina de o noua sensibilitate culturala autentica. Aceasta credinta fantasmatica incearca sa umple golul care se afla nu in imaginea pe care Euro-Vestul si-a construit-o despre Euro-Est, ci in imaginea pe care cativa dintre cei mai rafinati nonpareils artistici Euro-Vestici o au despre ei insisi. E un sentiment straniu ca este ceva putred in practicile si teoriile artistice existente din Vest; dar articularea cauzei acestei temeri ar necesita mult mai mult decat un simplu statement despre vestici care alearga de la un targ stralucitor de arta la altul - ar necesita o reflectie radicala din partea Euro-Vestului insusi, o re-examinare atenta a fundalului politic, economic si, mai ales, ideologic al pozitiei sale prezente. Cea mai importanta parte a acestei re-examinari ar fi sa se raspunda la urmatoarea intrebare: pot artistii si teoreticienii euro-vestici sa conceapa pluralitatea artistica vestica in orice alt fel decat "industria de arta" sau "piata de arta"? Cu alte cuvinte, poate arta astazi sa existe in afara valului de capital? Premisa mea este ca raspunsul la aceasta intrebare este "nu", si ca din aceasta cauza arta euro-vestica trebuie sa fie analizata si criticata, nu ca apartinand unei lumi celeste a culturii sau artei pure, ci ca un element integral al campaniilor murdare si mundane ale economiei capitaliste. Astfel, daca Euro-Vestul este inca amagit de existenta unor forme de noua sensibilitate culturala in Euro-Est, este pentru ca Euro-Vestul este cu totul indus in eroare de o credinta naiva ca Euro-Estul nu este corupt de capital si consumism, o notiune aproape rousseauistica despre un primitiv post-socialist sensibil necastrat de capital, un model de la care Euro-Vestul insusi ar putea sa invete cum sa evite soarta prevestita de catre piata targurilor de arta auto-consumate. Euro-Vestul nu poate invata nimic radical de la Euro-Est in sfera culturii in zilele noastre care sa nu poata fi gasit printre alte sensibilitati si initiative existente pe scena artei vestice. Este propunerea noastra modesta, totusi, ca Vestul sa invete ceva despre sine din propriile sale conceptii gresite. Este putin neintemeiat sa ne asteptam ca vreuna din notiunile fantasmatice curente despre Est, care se inlocuiesc una pe alta, sa fie "cea corecta", potrivit ocolului hegelian prin eroare dupa care subiectul cunoasterii (de exemplu, un teoretician binevoitor al artei din vreo metropola occidentala) va desprinde in consecinta adevarul propriei sale pozitii. O lectie lacaniana despre fantasma spune ca aceasta nu trebuie interpretata ci traversata: traversand fantasma unei noi sensibilitati culturale post-socialiste, aceasta va trebui sa ia forma Euro-Vestului artistic infruntandu-si propriile sale antagonisme interne, majoritatea carora sunt propulsate de faptul ca logica "industriei artistice" vestice nu este altceva decat logica capitalului. Si nu este nici un nou spectru fantastic, "diadohic" sau alt fel de "-(c)hic" care sa ne salveze de asta.

Acest text a fost publicat in Springerin, 01/2004