Jorge Macchi la a 51-a Bienala de la Venetia

Am avut un sentiment neasteptat de placere atunci cand am intrat in cateva din Pavilioanele de la Venetia, simtind ca vizitam in continuare orasul, si nu ca intram intr-o incapere care sa fi fost transformata, in mod paradoxal, de un dispozitiv elaborat, cu intentia de a te indeparta de adevarata atmosfera inconjuratoare: crearea de paravane peste tot, care in cazul bienalei pot transforma orice loc - chiar si cele baroce - intr-o galerie de tipul cubului alb, intr-un cinema sau intr-alt tip de ambient potrivit pentru expunerea artei contemporane.

Evitand acest gen de participare, unii dintre artisti au incercat sa lucreze "in colaborare" cu locatia, pentru a obtine tot posibilul din peisajul dat. Ma gandesc ca intr-un oras in care ornamentalul acopera fiecare colt si cu o astfel de istorie a extravagantei, acest obiectiv cere o minte deschisa care opereaza cu complexitatea dar intr-o maniera proaspata si clara, si care apreciaza o economie a mijloacelor care sa echilibreze abundenta oferita de imprejurimi, si astfel sa nu mai adauge la acestea nici mai mult nici mai putin decat e necesar pentru a face o lucrare sa functioneze cu succes.

Instalatia lui Jorge Macchi, Inaltarea (The Ascension) de la Palagraziussi a fost pentru mine un astfel de exemplu. Preluand Vechiul Oratoriu de la San Filippo Neri - locul ales pentru a gazdui in acest an Pavilionul Argentinian - artistul a creat o piesa impresionanta, care mi-a provocat un sentiment similar cu acela pe care il ai atunci cand cineva pune cartea potrivita pe masa sau gaseste piesa lipsa a unui puzzle, fara ezitare: un act minimal, perfect si surprinzator, dupa care un raspuns intarziat - de tipul "cum s-a intamplat asta, atat de rapid, atat de curand" - ar putea urma.

Patrunzand in oratoriul ascuns si slab luminat a fost una din acele fericite intalniri care se petrec atunci cand joci pe cautatorul de comori la Venetia, deoarece a fost ca o invitatie de a continua descoperirea altor prezente in oras: mai intai a fost patul-trambulina mare si albastru, care aproape umplea spatiul aproape patrat, neobisnuit ca forma; apoi, fresca venetiana baroca de pe tavan reprezentand Inaltarea Fecioarei; apoi, forma chiar a trambulinei, despre care realizai ca era bazata pe cea a frescei (avea aceeasi marime, aceleasi curbe si contra-curbe, si se afla sub aceasta ca o versiune cazuta a ei); si in cele din urma muzica, ecou al unei melodii cantata de o viola da gamba si al sunetului sariturii unui acrobat - acum si percutionist - inregistrat in timp ce el sarea pe trambulina urmand conducerea muzicala a compozitorului Edgardo Rudnitzky.

Intre tavan si patul-trambulina, intre rai si pamant, era destul loc (si destule sfori de intins) pentru toate proiectiile tale. Delicatetea si austeritatea formala a lui Macchi si juxtapunerea aparent simpla pe care a facut-o intre ceea ce in mod obisnuit nu percepem impreuna, a deschis semnificatii potentiale ale obiectelor care aici coincideau, si a atras un lant de ganduri de o natura ambigua, contradictorie dar nu mai putin convingatoare: ironia si absurditatea atat a miturilor religioase cat si a aventurilor umane, ridicolul si in acelasi timp optimismul intentiilor noastre ceresti, umorul albastrului virginal al trambulinei, elastica, promitatoare, tentanta, se opuneau acum iluziei infinitului asa cum era sugerata de reprezentarea in racursiu a Fecioarei escortata de ingeri catre paradis; atmosfera solemna de confesional in comparatie cu usuratatea placerilor mundane sau a distractiei naïve; o panza intinsa, de un albastru aproape Klein-ian, sugerand posibilitatea sariturii in gol dar dovedindu-se prea dependenta de legile pamantene ale gravitatiei.

Alaturand sentimentele de inaltare simbolica si reala, Macchi a fabricat o mise en scène care combina calcule precise cu deschiderea, si care potriveste - si dubleaza - elemente care dintr-o data apartin unul de celalalt tot la fel de mult pe cat se resping. Acest ingredient malitios prezent in lucrarile lui Macchi contra-balanseaza simplitatea obiectelor pe care le foloseste si franchetea prezentarii lor. Si, ca si cum a redefini perspectiva pentru o noua intelegere a instalatiilor contemporane, alcatuieste cea mai mare parte a unui mecanism care, fiind expresia unei intuitii a spatiului, incepe cu rationalitatea, sfarseste ca un artificiu, dar totusi pastreaza o aparenta de adevar - si o putere de revelatie - care raman ireprosabile.

Alejandra Aguado

August 2005

Alejandra Aguado este critic de arta si curator.

 

download text