Statement - Seiji Morimoto

Lucrarile mele sunt eu; ceea ce este receptat din ele, este opera mea. Lucrarile au fiecare diferite nivele, sau mai bine zis directii, in care pot fi interpretate, fiecare privitor isi poate lua ce doreste din ele, dupa cum ii este felul. De aceea, daca un soi de receptare devine plictisitor, il invit pe privitor sa gaseasca si altceva, alta directie, in aceeasi lucrare.

Lucrarile lui Seiji Morimoto sunt foarte simple. El evita tehnici digitale si isi construieste aproape integral singur instrumentele: amplificatoare, sintetizator, microfoane, motorase. Lucrarile sale s-ar putea numi instalatii performate/jucate, indiferent daca este vorba despre pictura sau reprezentatiile sale muzicale. Preponderent este un proces: acela prin care primeste expresie conceptul sau. De aceea, acest proces se se poate exersa prin diferite medii, ce i se subordoneaza. Uneori procesul este vizibil (performance), alteori are loc in culise, iar rezultatul poate fi o pictura monocroma, care acopera tocmai procesul care i-a dat nastere.

In instalatia "Magpie" (magnetic pie; in engl. magpie=cotofana), Seiji expune o banda magnetica, pe care inregistreaza, prin microfoane, sunetele produse de vizitatorii galeriei. Cand banda se termina, peste sunetele existente inregistreaza din nou, fara sa fi sters primul strat. Prin boxe, sunetul rezultat prin aceste suprapuneri, este redat concomitent in exterior, constituind in fapt obiectul expozitiei.Nivele juxtapuse de tonuri creaza o compozitie sonora, care aminteste de croncanitul unei pasari (o pana de cotofana masoara, fixata de boxa, vibratia sunetului). Seiji reia experimentul cu blaturi sonore si sub forma de performance: el canta un singur ton prelungit, pe care il inregistreaza si apoi il reda amplificat. Chiar daca nota este aceeasi, cele mai mici variatii ale vocii sale, vor face ca suprapunerile sa nu coincida perfect, dand nastere unei compozitii complexe. Tocmai aceste minuscule diferente - interstitii aleatorii intr-o mecanica programata - provoaca curiozitatea lui Seiji. Tot asa el se joaca cu liniute colorate galben. Le picteaza pe 10 panze, in siruri care aproape se suprapun, pana cand obtine 10 panze galbene aproape monocrome.

In Japonia lucram cu o tehnica mai complicata; aici, in Berlin, situatia mea este mai grea, nu prea am bani, ceea ce ma provoaca sa fiu mai simplu. In Tokyo expusesem mult, deja gasisem un drum clar, dar dupa ce am ajuns aici in Berlin, am avut 2 ani o perioada mai grea, un soi de panica, neputand sa lucrez nimic. Atunci m-am intors la copilarie, la inceputurile cu desen, si asa m-am apucat de pictura. In comparatie cu intalatiile mele mecanice, picturile sunt mai personale, pentru ca eu sunt acela care controlez, in definitiv, actiunea. Sa pictez una dupa alta tuse egale este un process de gandire; in timp ce scriu liniutele automat, povestesc, gandesc, fara sa ma preocup de compozitie, de tusa, de lumina, ca in pictura clasica. In primul an la Berlin eram tot timpul singur in camera, nu eram intr-o stare prea buna, dar vedeam tot felul de luminite interesante in camera, pe intuneric, inainte sa adorm: lumina de la intrerupator, reflectia unei raze de lumina de afara. Daca as fi fost cu alti oameni, poate nu le-as fi observat. Asa ca, nu faceam altceva decat sa pictez ceea ce vedeam: intuneric si o lumina slaba colorata. Pictura asta a fost o pregatire a instalatiei pe care am facut-o mai tarziu: de pilda instalatia ("Nocturne"), pe care am aratat-o la Transmediale anul asta. In 2003, am facut prima mea instalatie din Germania: la castelul Plusow, unde am fost invitat la o expozitie. Am reluat atunci preocuparile mele din Japonia, iar apoi am continuat.

In foarte rare cazuri dialoguri cotidiene, legate de circumstante imediate, prinse intr-un flux cvazi aleatoriu al comunicarii, pot deveni o substanta expresiva compacta, care sa faca apel la un mesaj exprimat cu constanta. Atunci o astfel de atitudine exteriorizata (a vorbitorului) se transforma intr-un statement despre sine, continuu, coerent si fundamentat. In discutii din cele mai banale avute cu Seiji Morimoto, fiecare fragment al discursului sau consolideaza, in subtext, sau direct, prin asociatii de idei, un teritoriu pe care-l percepi ca fiind central - opera lui. Un ascetism al expresiei care ii este propriu (verbal si plastic), concentreaza orice interactiune personala cu el intr-un demers analitic comun, solicitant, al lucrarilor sau actiunilor sale artistice. Tot astfel, particole de timp/intamplare, sunet sau imagine, ce se scurg in mod obisnuit ca adiacent neconstientizat al unor alte "actiuni", sunt programatic fixate, cantarite printr-un filtru lucid si trans-spuse de Seiji in campul/limbajul estetic, care il preocupa. Din aceasta perspectiva (mai curand personala, decat teoretica) mi-am explicat amestecul - constant in lucrarile sale - de abstractiune si ermetism cu o naturalete si un umor care recepteaza, cu precizie, farmecul obiectelor sau tonurilor marunte, cotidiene. Picturile, instalatiile, performance-urile lui pot fi vazute ca fiind rotitele (exemplul/amanuntul) unui unic concept in progress, pe care-l urmareste: serialitatea, repetitivitatea documenteaza un proces in desfasurare, iar fiecare element al unei serii ii condenseaza, exemplar, principiul.

"Dayfly" (< engl.: musca de o zi; in expr.: efemeritate) este prima lucrare dintr-o serie de cinci instalatii cu acelasi motiv. Lucrarea am facut-o la invitatia unei prietene japoneze, Izumi, care organizeaza, in apartamentul ei, odata pe luna, o expozitie de o zi cu artisti japonezi din Berlin. Eu m-am hotarat sa expun in pod, unde nu era tras curent electric, astfel incat am gasit formula cu bateriile, pe care am continuat-o de-a lungul intregii serii. Apoi am cautat sa epuizez toate posibilitatile pe care mi le putea oferi spatiul, mijloacele (nu putea fi o treaba prea costisitoare) si cele 4 sticle. Bazaitul aripilor unei musculite: Prin crapatura dintre borcan si capac iese sunetul produs de coincidenta apei, miscata de un motoras, si aer. Chiar daca principiul este acelasi in cele 4 sticle, apa produce sunete diferite. O musculita de o zi abia daca se poate vedea, iar sunetul ei este foarte fin. Efemer este si sunetul, si instalatia mea (expozitia dureaza doar o zi si bateriile pe care le folosesc tot asa). In alta lucrare din seria asta, pe care am facut-o tot in pod, am pus un tub cu aer in fiecare sticla umpluta cu apa si un strop de sapun. Bulele de aer, luminate din spate cu lanterne, apar si dispar in fiecare sticla altfel, in alt ritm. Ma intereseaza efectul incontrolabil care se creeaza. Tot ce se petrece este intamplator, apare si trece ca un fluviu. Faptul ca noi ne-am intalnit, faptul ca sunt la Berlin, ceea ce mi se intampla aici. Aproape nimic nu poate fi controlat, totul este o intamplare. Asta e un lucru frumos.

In ce masura se revendica conceptual lucrarile lui Seiji de la miscarea Fluxus si cum acorda aceste influente cu contextul actual?

Fara Fluxus opera mea nu ar fi existat. Admir la Fluxus artistii tineri, care au incercat mereu sa experimenteze, fiecare in felul sau, dar in acelasi spirit. Apoi directiile in care au mers s-au diferentiat foarte tare, dar au contat mult ideile de la inceput, cand discutau si experimentau, intalnindu-se prieteneste. Acum insa nu se mai poate face o actiune asa cum a fost cea initiata de Fluxus, situatia este cu totul alta. Am un mare respect pentru John Cage. Cand eram student am inceput sa cant lucrarile lui si atunci am si scris prima mea piesa . De la Cage am invatat sa ascult sunete cotidiene (tic-tac, pasari, masini), sunete care pot fi gasite si nu compuse. De la Cage am invatat ca nu e nevoie neaparat de note, pentru a face muzica. Am cantat cu Takehisa Kosugi de 2 ori, in concert, opere de John Cage. El m-a ajutat mult in Japonia, incercand sa-mi dea cateva sanse. Eu nu ma consider decat partial musician, in rest pictor, artist. Nu fac doar muzica, dar de fapt imi este indiferent cum este denumita opera mea.

Nota: inregistrare si prelucrare video - Yves Lechermeier.